Site-ul nottara.ro foloseste cookies ca să îţi ofere o experienţă mai placută online. Informaţiile din cookies sunt anonime. Prin continuarea navigării ești de acord cu acest lucru. OK! Vreau detalii
 Acasă  Repertoriu  Program  Public  Artiști  Publicații  Tur virtual  Despre noi

Constantin Cojocaru

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, în 1966, la clasa profesorului George Carabin. Colegii și prietenii îi spun Țâcă. Întrebat într-un interviu de unde i se trage porecla, actorul a povestit: „Am dat examen la teatru și am avut marea baftă de a intra. Fiecare profesor își alegerea studenții, echilibrând pe genuri, junele prim, comic, ingenua, etc. Noi așteptam ca oile în țarc. Eu mă fâțâiam pe acolo, mai trăgeam cu urechea. Venisem de la Botoșani, eram pentru prima dată la București...Unul dintre colegi, mai în vârstă, îmi spune: Țâcă, vino încoace, îmi iei un pachet de țigări? M-am dus de vreo trei ori. Între timp s-a făcut împărțirea pe clase. Am intrat în sală, iar colegii care m-au trimis după țigări, au întrebat cu stupoare: Da băiatu administratorului ce caută aici? Li s-a răspuns că sunt și eu student. Țâcă ăsta? au mai adăugat ei, mirați. De atunci așa mi-a rămas numele. Țâcă îmi place foate tare. Nu mai sunt Țâcă, deși îmi doresc. E important să rămâi cumva Țâcă”.

Imediat după terminarea facultății a devenit actor la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde a lucrat până în 1975. În acest loc, de care a rămas legat afectiv, a jucat peste douăzeci de roluri. I-a întrupat printre alții pe Harap-Alb, Romeo, Gheorghe din Năpasta, Omul de tinichea în Vrăjitorul din Oz, Cerșetorul din Omul cel bun din Siciuan, Servitorul din Noaptea încurcăturilor sau Jeff din Jocul de-a vacanța, colaborând cu regizori ca Ion Cojar, Andrei Șerban, Alexa Visarion, Sanda Manu, Radu Penciulescu, Cornel Todea, Silviu Purcărete, Cătălina Buzoianu. Concomitent a fost și profesor la Școala Populară de Artă din oraș .

Din 1975 a fost admis prin concurs în echipa Teatrului Giulești din Capitală (devenit ulterior Odeon), locul unde a rămas angajat până în 2001. Și aici a jucat,  plin de aceeaşi însufleţire și inspirație, peste patruzeci de partituri importante, printre care: Andres în Woyzeck de Georg Büchner (regia Alexa Visarion), Robert în Opera rânjetului de Dario Fo (regia Dragoș Galgoțiu, Dottore în Mincinosul de Carlo Goldoni (regia Vlad Mugur), Țiganul, Trecătorul, Garcia Lorca în ...Au pus cătușe florilor... de Fernando Arrabal (regia Alexander Hausvater), Tyrell în Richard III de William Shakespeare (regia Mihai Măniuțiu), Tatăl în Sganarelle de Moliere (regia Dragoș Galgoțiu), Chigol în Lulu de F. Wedekind (regia Dragoș Galgoțiu), Robert în Opera de trei parale de Bertolt Brecht, (regia Beatrice Bleonț), Mamoun în Saragosa – 66 de zile după Jan Potocki (regia Alexandru Dabija), Toulon în M... Butterfly de David Henry Hwang (regia Ada Lupu), Mick în Frații de Sebastian Barry (regia Alexandru Dabija), Ridolfo în Cafeneaua de Carlo Goldoni (regia Dragoș Galgoțiu), Zoe în Gaițele de Alexandru Kirițescu (regia Alexandru Dabija), Leonida în Conu Leonida față cu reacțiunea de I.L. Caragiale (regia Mihai Măniuțiu), Regele Peter în Leonce și Lena de Georg Büchner (regia Alexandru Dabija), Pisanio în Cymbeline de William Shakespeare (regia Laszlo Bocsardi) și Istvan în joi.megaJoy de Katalin Thuroczy (regia Radu Afrim).

La începutul anilor 2000 și-a dat demisia de la Teatrul Odeon: „Am plecat de nervos ce eram. Imediat după ’90 s-a împământenit ideea că actorii bătrâni obturează calea celor tineri. Eu aveam vreo 45 de ani...” De fapt problema era sistemul, de care s-a desprins curajos, riscând şi câştigând, oferind un posibil model. Această decizie riscantă la momentul iniţial, i-a adus multe satisfacţii, după cum a şi declarat: „De atunci am început să circul. Libertatea m-a înflorit”.

De 15 ani este actor liber profesionist şi joacă neîntrerupt. Talentul, dăruirea, metoda cu care abordează textul, aparent în contrast cu o anume fragilitate a universului său interior, seriozitatea și, mai presus de toate, forța cu care arde în fiecare personaj au făcut să fie distribuit constant, ba chiar să-și diversifice activitatea, colaborând cu regizori foarte apreciaţi, atât laTeatrul Odeon, cât și în alte teatre din București (Nottara, Comedie, Teatrul Național, Teatrul „Luni” de la Green Hours, Teatrul de Artă, Teatrul Evreiesc de Stat) sau din țară (Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sf. Gheorghe etc). De-a lungul timpului a făcut parte din foarte proiecte culturale, adunând în palmares nenumărate succese în film, prin cele peste 25 de creații, în teatrul de televiziune, unde a interpretat peste 10 roluri şi în teatrul radiofonic .

A primit două nominalizări la Premiul UNITER, în 2003 (pentru cel mai bun actor cu Zoe din Gaițele de Al. Kirițescu și în 2007 (pentru cel mai bun actor în rol secundar cu Istvan din joi.megaJoy), iar în octombrie 2005 a obţinut Premiul pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele Gaițele de Alexandru Kiritescu și Cheek to cheek de J.Gardell (Teatrul Nottara), la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. În cariera cinematografică a fost răsplătit cu o Mențiune specială în cadrul Zileleor Filmului Românesc la TIFF 2012, pentru interpretarea rolului Nicolae Ceaușescu în filmul lui Radu Gabrea Trei zile până la Crăciun.

Este singurul actor român care a primit premiul cel mai bun rol feminin, respectiv travesti-ul din Gaiţele, şi acum, la cei peste 70 de ani, îl joacă pe...dl.Goe! Bărbat, femeie, copil - credibil şi valoros în orice ipostază, artistul demostrează o uimitoare diversitate, un profil creativ de o mare complexitate, în care se împletesc şi se armonizeară, energia, puterea de muncă, pasiunea cu sensibilitatea, modestia şi optimismul care-l fac să spună: „Când mă întreabă cineva daca aş vrea să mai trăiesc o dată, îi spun Nu, pentru că am avut atâta baftă în viaţa asta, încât nu cred că se va putea repeta”.

Întrebat ce este teatrul Constantin Cojocaru afirmă, cu profunzimea, delicatețea și curățenia sufletească ce îl caracterizează: „Teatrul nu se poate povesti. El înseamnă emoție. Este imprevizibil, fermecător și impresionant - ca viața”.

 

 

Mădălina Negrea